DE TOAMNĂ
Până la noi timpul vine pe frunze.
L-am primit totdeauna ca pe un oaspete,
i-am dat să mănânce din palmă,
în trupurile noastre l-am culcat.
În fiecare frunză e ceva
din sângele nostru împuținat de uitare.
Sângerăm îmbrățișați,
vântul ne strânge în brațe pe amândoi.
Vai, ce puțin a mai rămas!
Cu numai o mână de frunze nu se poate spune
tot ce ar mai fi de spus.
Lumea e tot mai mică - strictul necesar -
toamna își mână hergheliile prin copaci
și noi desenăm plângând
frunze verzi pe frunze moarte.
...........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu